Articol: Părintele Dimitrie Bejan - un model de mărturisire și viețuire creștină, în vremuri de restriște pentru Biserica și Neamul său.

Părintele Dimitrie Bejan – un model de mărturisire și viețuire creștină, în vremuri de restriște pentru Biserica și Neamul său.

         

               Motto: „Nouă ne este dat nu doar să credem în Hristos, ci să şi pătimim pentru El” (Filipeni 1, 29). „Toţi cei care voiesc să trăiască cucernic vor fi prigoniţi” (2 Timotei. 3, 12). „Vrei să slujeşti Domnului, pregăteşte-te de ispită” (Isus Sirah 2, 1).

   

Capitolul I. Prigoana materialist – ateistă împotriva Bisericii.

 

          Pretutindeni şi de la un capăt la altul al dominaţiei sale, comunismul s-a menţinut prin teroare, violenţă şi crimă. Deşi evoluţia sa a fost diferită de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, ceea ce l-a ajutat să supravieţuiască atîtea decenii a fost represiunea.

          În România, represiunea împotriva populaţiei a cunoscut mai multe forme (detenţie, dislocare şi fixare de domiciliu obligatoriu, muncă forţată prin internări în unităţi de muncă, colonii de muncă, închisori (peste 200), scopul fiind acelaşi, eliminarea din societate a adepţilor democraţiei burgheze. Măsurile represive nu au fost limitate la exponenţii burgheziei şi moşierimii, ci au fost aplicate tuturor acelora care s-au opus regimului ,,democrat-popular”, impus de Stalin în România, indiferent că au fost muncitori, ţărani, membri sau nemembri de partid. Represiunea a lovit inclusiv membrii din aparatul de partid şi de stat.

          De îndată ce au luat puterea, comuniştii n-au ezitat să înceapă, odată cu lupta împotriva forţelor politice ,,reacţionare” care se opuneau dictaturii proletariatului, o luptă îngrozitoare împotriva religiei şi a instituţiilor sale naţionale. Biserica era ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic.

          Formele de manifestare a prigoanei regimului comunist ateu împotriva Bisericii au fost diverse, dure și de durată: de la eliminarea învățământului religios din școlile publice (1948), la reducerea numărului școlilor teologice (la două institute teologice de grad universitar și șase seminare, 1948), de la cenzura literaturii cu conținut religios (reducerea drastică a numărului cărților de rugăciuni, a tirajului Bibliei, a manualelor pentru școlile teologice, chiar și a simplului calendar creștin ortodox de perete), la desființarea unor eparhii (pensionarea forțată a unor ierarhi și trimiterea lor în recluziune monastică), de la limitarea drastică a practicării cultului (au fost interzise procesiunile religioase, iar slujbele se desfășurau doar în cadrul lăcașurilor de cult, rareori și în incintele acestora), la întemnițarea multor slujitori (peste 2000 de preoți, mulți dintre ei murind în închisori), de la demolarea multor biserici (în marele orașe, pe motiv de modernizare a acestora, unele monumente istorice de mare valoare istorică și culturală), la scoaterea unui număr însemnat de călugări și călugărițe din mănăstiri (decretul 410/ octombrie 1959) și desființarea acestora, multe fiind transformate în muzee sau biserici parohiale etc.

          Reprezentanţii Bisericii, refuzând o colaborare efectivă cu partidul, au avut de suportat grele prigoniri. Astfel, vorbind despre Membrii Sfântului Sinod, există următoarea listă de Arhierei victime ale terorii comuniste: Patriarhul Nicodim, Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, Mitropolitul Moldovei Sebastian Rusan, Episcopul de Huşi Grigore Leu, Episcopul Aradului Andrei Magieru, toţi trecuţi la Domnul în împrejurări neelucidate (cel mai probabil otrăviţi), Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu (condamnat la moarte în lipsă şi mort în exil), Episcopul Oradiei, Nicolae Popovici (scos din scaun şi izgonit la Chei), Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea, Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăcescu, Mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, Mitropolitul Banatului, Vasile Lazărescu, Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici, Episcopul de Roman, Lucian Triteanu, Episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor, Episcopul de la Râmnicu-Vâlcea, Atanasie Dincă, Episcopul de Huşi, Grigore, Locţiitorul Arhiepiscopului Bucovinei, cu sediul la Suceava, Emilian Antal, Vicarii patriarhali : Veniamin Pocitan şi Pavel Şerpe, Vicarul de laşi, Valeriu Moglan, Vicarul de Sibiu, Teodor Scorobeţ.

          Cât priveşte persecuţia preoţilor, numărul celor persecutați se situează în jurul cifrei de 2000 (unii au trecut de două sau de trei ori prin închisori). Dintre aceşti 2000 de vrednici slujitori ai Lui Hristos, 800 aveau să fie martirizaţi pentru credinţă, 112 aruncaţi îm gropi comune, fără măcar o Cruce la căpătâi.

          Aşa stând lucrurile, „Fericirea roşie” aşternea un val de teroare şi moarte peste temniţa cea mare a României bolşevizate..., iar orice manifestare religioasă, indiferent cărei confesiuni aparţinea, reprezenta un comportament ,,duşmănos” la adresa dictaturii proletare. Opunându-se comunismului, creştinii deveniseră inamicii publici numărul unu ai antihristului de la Moscova şi ai expansiunii comuniste în Europa şi în lume.

Capitolul II. Viața Părintelui Dimitrie Bejan. II.1. Studii, școli urmate, idealuri ale tinereții.

          Părintele Dimitrie Bejan s-a născut pe 26 octombrie 1909, la ora 3 p.m., la Hîrlău – Iaşi, într-o veche familie de răzeşi, cu ascendenţă până în vremea lui Ştefan cel Mare, fiind ultimul din cei şase copii ai familiei Ion şi Ana Bejan (5 fete şi un băiat: Ecaterina, Adela, Eugenia, Ana Părintele o va alinta Ancuţa - şi Eleonora; cât priveşte referirea la fratele Ion, pe care Părintele Dimitrie îl va îngropa pe front la Odessa, acesta nu a fost un frate trupesc, ci un preot militar, participant şi el la Războiul de Reîntregire).

          S-a format într-o atmosferă de credinţă în Dumnezeu şi dragoste faţă de oameni: mama viitorului nostru preot ,,era o femeie căreia îi ,,sfârâia” gâtul când spunea ,,Tatăl nostru”. Noi, copiii, ne aşezam în genunchi în jurul ei şi spuneam şi noi rugăciunea”, iar tatăl ,,chema oameni de pe drum la masă, ca patriarhul Avraam”(…) Părinţii evlavioşi se rugau amândoi deodată: ,,Se aşezau în genunchi şi se ridicau cu totul spre icoane. Tata a fost un creştin bun. Dar mama se ruga mai frumos! Ridica mâinile în sus, punea mâinile pe capetele a doi copii şi spunea ce avea de spus Lui Dumnezeu…Spunea aşa, ca şi cum ar sta de vorbă cu un Bunic! Eu sunt sigur că Dumnezeu o asculta şi-i răspundea! (…) Mamele creştine! Mamele ajung în Rai crescând copii buni! Ce mare rol au mamele!” (Bucuriile suferinței).

          În spiritul educaţiei primate în casa părintească, Părintele Dimitrie L-a iubit mai presus de orice pe Bunul Dumnezeu, apoi şi-a iubit Neamul şi Ţara, care l-au înveşnicit: ,,Stau aici de 2000 de ani! Sau poate mai de mult! Am această conştiinţă că aparţin acestui loc şi acestui neam! ”(Bucuriile suferinței). Între 1922-1931, a urmat cursurile Seminarului Teologic Ortodox ,,Veniamin Costache” din Iaşi, apoi, în paralel, Facultatatea de Teologie (1931-1935)133 şi Facultatea de Istorie din Bucureşti (1931-1936). A avut astfel parte de mari dascăli, ca Nichifor Crainic şi Nicolae Iorga ( Iorga era rudă cu Protopopul Hârlăului, Constantinescu, pe care-l vizita lunar, iar viitorul nostru părinte asista şi el la discuţii). Pe toată durata studiilor, a avut bursă; de altfel, amintita perioada şi-o va petrece între Biserică şi bibliotecă. Ambele facultăţi le-a absolvit cu ,,Magna cum laude”. Părintele a scris şi o lucrare de doctorat la Bucureşti, ,,Introducere în cartea Apocalipsei”, rămasă nepublicată.

         După absolvirea celor două facultăţi, a avut burse de studii postuniversitare la Ierusalim şi Atena, de două ori vizitând şi Sfântul Munte. La întoarcere, a devenit asistent universitar la Catedra lui Nicolae Iorga şi, în acelaşi timp, a predat istoria, ca suplinitor, la Liceul de fete „Carmen Silva” din Bucureşti, lângă Cişmigiu, miercuri, 11 martie 1934, fiind prima sa zi de lucru.

          Dornic de o mai bună cunoaştere a Poporului Român, tânărul Dimitrie s-a înscris şi în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti, împreună cu care a mers în Basarabia. Era în iulie 1935.

          La 15 ianuarie 1937, este hirotonit diacon pe seama Parohiei „Sfântul Nicolae” din Bălți, vechea catedrală, iar un an mai târziu preot. Părintele, în vederea hirotoniei, a fost căsătorit. În anii lungii sale detenţii, soţia Sfinţiei Sale, Prezbitera Tatiana, fiica unui preot din comuna Otopeni, județul Ilfov, avea să se recăsătorească; peste ani, după eliberarea din 1964, când Părintele o va reîntâlni, îi va transmite acesteia doar atât: ,,Iartă-mă, te-am iertat, ne vedem în Rai! ”(mărturia doamnei Cornelia Anichitei, nepoata Părintelui Dimitrie).

          Se atașează de Episcopul cărturar Tit Simedrea de la Bălți, pe lângă care va activa mult. La 1 februarie 1938 este numit director al Serviciului Social pentru județul Bălți, iar la 15 februarie 1939, director al Căminului Cultural Bălți. Are o bogată activitate publicistică, editând, din rezultatele cercetării sociologice, monografia bisericii în care slujea și o privire asupra edițiilor românești ale Molitfelnicului. Ba chiar contribuie la apariția unei reviste culturale a preoțimii din ținutul Hotinului, cu titlul „Însemnări creștine”. Dorește să cunoască tot mai mult din istoria creștinismului.

II.2. Preot militar pe Frontul de Est. Anii de temniță.

           La începutul războiului este concentrat, plecând ca preot militar în URSS. Va fi decorat în mai multe rânduri chiar de Regele Mihai I (fost coleg de clasă la Facultatea de Istorie din București) și de Mareșalul Ion Antonescu (pe ambii chiar îi va împărtăși pe front) şi ridicat la gradul de maior (la pensie, va deveni colonel plin), şi apoi ajunge pe frontul Stalingradului, unde, de foame, îşi va mînca centura friptă şi tălpile bocancilor.

          În iarna lui 1942, pentru Părintele Dimitrie începea ,,drumul Crucii”; împreună cu 17.000 de români, este capturat de ruşi şi ajunge în lagărele din Siberia: şase ani va munci la tăierea lemnelor, la punerea căilor ferate şi la minele de cărbuni, în multele lagăre de pe cuprinsul Uniunii Sovietice: Astrahan, Oranki, Kiev, Sverdlovsk, Karaganda (la graniţa cu China), Arhanghelsk, Moscova.

         În lagărele U.R.S.S.-ului, Părintele Bejan a trăit în condiţii foarte aspre şi foarte greu de redat: anchete foarte dure, bătăi crunte, frig teribil (temperaturi de minus 60˚C), muncă dezumanizantă (înhămare la sănii pentru a duce în lagăr lemnele din pădure), foamete (tărâţe de orez, ovăz cu pleavă, tărâţe fierte etc.), şi, peste toate, moartea a zeci şi sute de mii de prizonieri (de altfel, scenele în care camarazii săi se stingeau unul câte unul îl vor marca toată viaţa).

         Dupa şase ani de foamete, de ger şi de alte suferinţe, Părintele Dimitrie este judecat de un tribunal militar din Moscova şi condamnat la moarte, pentru faptul că a susţinut adevărul istoric că Basarabia şi Bucovina sunt pământ românesc.

           Cunoscând foarte bine Dreptul Internaţional, Părintele protestează faţă de această măsură absolut nedreaptă şi cere dreptul de a fi judecat de către un tribunal românesc.

          Surprins şi încurcat de o asemenea reacţie, tribunalul bolşevic, altfel foarte ,,atent” la drepturile omului, decide repatrierea prizonierului român, recomandându-l Securităţii din România, ca mare duşman al ateismului comunist.

         Ajuns acasă, în Ţara pe care o iubea atât de mult şi pentru care participase la un război şi suferise vreme de şase ani în lagărele U.R.S.S.-ului, este condamnat de către Tribunalul Militar din Bucureşti la 7 ani de închisoare, pentru ,,uneltire contra ordinii sociale”, fiind încarcerat la Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele de la Cavnic, Baia Sprie (1948-1956).

          Între 1956-1958, Părintele Dimitrie este cu domiciliul forţat în Bărăgan, la Răchitoasa, pentru ca ulterior să fie iar închis la Aiud (1959-1964). Este eliberat abia în 1964, pe baza Decretului de graţiere nr. 411/1964, după 16 ani de temniţă grea.

II.3. Eliberarea din 1964 . Preot paroh la Ghindăoani, procesul din mai 1970 şi domiciliul obligatoriu de la Hârlău.

          În preajma zilei de 23 august 1964, în urma Decretului de Amnistie Generală pentru deţinuţii politici, Părintele Bejan este eliberat din temniţa Aiudului; a fost eliberat între ultimii cinci deţinuţi, alături de: un preot pe nume Ioan, profesorul Simionescu de la Iaşi, un ţăran, Tudor Popescu, din Podu Iloaiei, şi un băiat tânăr, Georgică. Merită reproduse gândurile Părintelui Bejan din momentul eliberării, mostră de demnitate, spirit de jertfă şi încredere în Dumnzeu: ,,M-am uitat în urmă la poarta puşcăriei şi am început a plânge! Aş fi dorit să mor acolo (...) Toţi eram curaţi în puşcărie. Dacă aş fi murit acolo, ce fericit aş fi fost (...) anii de închisoare au fost cei mai fericiţi ani din viaţa mea. Toată lumea fuge de suferinţă, iar alţii găsesc în ea alinare. Găsesc pe Hristos. Firescul lor este în suferinţă. Aceşti creştini sunt foarte rari, dar toţi avem nevoie de rugăciunea şi experienţa lor” (Bucuriile suferinței).

          După 22 de ani de suferinţe, de prigoniri şi de jertfe, Părintele nostru Dimitrie Bejan, unul dintre cei mai cunoscuţi pătimitori din închisorile comuniste, revine acasă, la Hârlău; mama sa trecuse la Domnul, iar tatăl, un bătrân de 90 de ani, nici nu şi-a mai recunoscut feciorul (în 1968, tatăl va trece şi el la Domnul). Bucuria revederii fiului avea să fie trăită de către tată abia când Părintele a fost recunoscut de către o soră, Eleonora, care venise, şi ea, bătută crunt, de la arest, de la Iaşi.

           De la Hârlău, Părintele Bejan merge la Mitropolitul Moldovei de atunci, Iustin Moisescu (foști colegi la Atena, în perioada studiilor postuniversitare, 1936-1937), şi-i cere acestuia să fie numit paroh la vreo biserică, să fie trimis cântăreţ la vreo biserică, sau să-i fie aprobată intrarea în viaţa monahală (de altfel, toată viața, Părintele Dimitrie a avut acest dor de a deveni monah…).

         Refuzat iniţial, trimis apoi la o parohie mică, la Nisipitu, la ,,graniţa” cu U.R.S.S. (graniţa trecea chiar prin mijlocul satului), după ce nu este nici aici primit (îi trebuia un fel de viză), ajunge la București, la Patriarhul Justinian Marina; primind răspuns, să ceară sprijin Mitropoliei de la Iași, Părintele Bejan revine la Hârlău.

          După ce îşi petrece Paştile anului 1965 la Patriarhie, Părintele Bejan se angajează la o echipă de zugravi din Bucureşti, toţi foşti deţinuţi.

          Peste o scurtă perioadă de timp, la 1 mai 1965, ,,la cererea Ministerului de Interne adresată Mitropoliei din Iaşi ”, este numit preot paroh la Ghindăoani, lângă Bălţăteşti, un sat din judeţul Neamţ.            După cinci ani şi jumătate petrecuţi la Ghindăoani, din cauza eşecului autorităţilor de a-l determina să renunţe la convingerile sale creştine şi naţionale (după mai multe tentative de otrăvire chiar), pe motiv că face propagandă religioasă (nefiind căsătorit, Părintele stătea tot timpul în Biserică, primind pe oricine avea nevoie de preot), la 6 octombrie 1970, Părintele Bejan este scos din serviciu de către Securitate, Partid şi Mitropolie, pensionat în 24 de ore, şi trimis cu domiciliul forţat la Hârlău.

          Totuși, Mitropolia cumva reușește să îl ajute și după acest proces, Părintele Dimitrie slujind, până în 1972, la Parohia Buhăceni, județul Botoșani.

          Acasă, la Hârlău, Părintele Bejan a fost cu domiciliul obligatoriu până la 22 decembrie 1989 (în acest interval lung de timp, a putut totuşi scăpa de câteva ori de ,,umbra cenuşie”, şi, civil fiind, a mai putut ajunge de câteva ori la Sihăstria sau la Iaşi, la Mitropolie, pentru a asista la Sfintele Slujbe).

          La Hârlău, Părintele a trait în continuare frica şi umilinta de la Aiud, fiindu-i interzis să slujească ca preot la Altar şi să se bucure de libertatea dată de Dumnezeu fiecarui om. Părăsit de colegi, ocolit de preoți, cenzurat şi urmărit de autorităţi, Părintele Dimitrie nu s-a deznădăjduit, nici nu s-a întristat, ci a primit toate cu bucurie, ca din mâna Domnului, asemenea Dreptului Iov, retrăgându-se în singurul loc pe care atotputernica Securitate nu-l putea scotoci şi inventaria: inima sa, unde se întâlneşte în voie cu Hristos, rugându-L pentru iertarea păcatelor noastre.

          Urmărit şi supravegheat mereu (un anume maior de securitate, Zaharia, îl vizita în fiecare zi şi făcea diverse rapoarte; de altfel, după 1989, maiorul respectiv i-a dat dosarul de urmărire Părintelui Bejan şi el conţinea foarte multe declaraţii de la preoţii şi de la localnicii care erau agenţi. Părintele s-a rugat pentru toți și a ars în foc respectivul Dosar…), bătut adesea crunt la Iaşi de către securiști, Părintele Dimitrie a primit mereu credincioşi, care veneau să-l asculte şi să-i ceară sfatul, ajutorul şi binecuvântarea.

          După 1989, primeşte în două rânduri vizita Părintelui Galeriu de la Bucureşti şi apoi a Prea Sfinţitului Serafim de la Sibiu, precum şi a altor călugări şi fraţi de mănăstire; merge, de asemenea, şi se spovedeşte la Părintele Paisie Olaru, la Părintele Cleopa –astăzi, canonizați - şi la Părintele Ioanichie Bălan, toţi de la Sihăstria. În noaptea de 8-9 septembrie 1995, Părintele Dimitrie Bejan spune nepoatei sale dragi, Cornelia Anichitei, că va pleca la Domnul după 18 septembrie, în 3-4 zile (pentru viaţa sa de creştin autentic, de suferinţă pentru El şi pentru Ţara sa, Dumnezeu îi descoperise această taină). Şi aşa a şi fost: la 21 septembrie 1995, la orele 21,35, Părintele nostru Dimitrie a plecat la Domnul; înainte a pleca din lumea aceasta, Părintele a încheiat el însuşi rugăciunea de dezlegare pe care i-o citea preotul. Ultimul său cuvânt a fost ,,Amin!” şi apoi şi-a dat sufletul în mâinile Celui pe Care L-a iubit şi pentru Care a suferit aşa de mult…Ultimul duhovnic al Părintelui Dimitrie, cel care l-a şi spovedit ultima oară, a fost Părintele Vasile Aanei de la Cârjoaia, o localitate din apropierea Hârlăului.

          Prin Testament, Părintele Dimitrie a lăsat ca la înmormantarea Sfinţiei Sale să nu se predice, nici flori să nu se arunce, şi doar un singur preot să oficieze, în semn de smerenie.

          Văzând firul vieţii Părintelui Dimitrie Bejan, practic cuvintele noastre ne apar la acest moment ca fiind de prisos. Ce Om, ce viaţă...:

          ,,Aproape cincizeci de ani am fost lipsit de libertate (...) Pentru Dumnezeu şi pentru neam” (Bucuriile suferinței):

          ,, Coloana de prizonieri pleca în zori, mai departe, pe jos, către Urali. Greu prin viscol şi pe zloată. Drumul era presărat de morţi. Slăbănogul se descotorosea de boarfe, îşi făcea cruce şi, zicând „iertaţi-mă, măi fraţilor, eu nu mai pot, rămân aici...” se aşeza jos, în genunchi, la marginea drumului şi aştepta. Ceasovoiul îi trăgea un foc în cap şi omul mulţumit, se lipea de pământ. Ici rămânea unu! În şanţ, colo un altul, iar către seară, focurile de armă erau tot mai dese. Pe deasupra coloanei noastre, se roteau corbii. Departe, în înserarea fumurie, coloana zărea acoperişuri; satul era aproape; ochii străluceau, picioarele se înviorau şi cei ce-şi făceau socotelile pentru ultimul ceas al vieţii lor, şopteau: „nu mă lăsaţi, nu mă lăsaţi”! Şi-i duceam cu noi, cu mâinile încleştate de braţele noastre. De ger, de foame şi de boli, când, în zori plecam mai departe, coloana noastră se făcea şi mai mică. Mureau oamenii uşor, ca gâzele. Pe deasupra lagărului se roteau, croncănind, corbii.” (Oranki);

         ,, Iarna era grea, aspră, geroasă şi pământul nu putea să fie săpat; cu târnăcoape, cu lomuri, cu toate încercările noastre, nu reuşeam decât să aşchiem pământul. Morţii erau mulţi, pământul îngheţat şi atunci stăpânirea a dat ordin sanitarilor să facă stive din morţi, goi, buhoşi, hidoşi la înfăţişare, fără nume, fără număr. Sub ger, au îngheţat toacă, s-au mumificat. Toată ziua treceam pe lângă stivele de morţi. Noaptea, când bătea vântul prin schelete, sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te cutremurai; era ca-n proorocirile lui Ezechil; teribilă imagine de apocalips! Când a venit primăvara, am săpat sub un mal o groapă adâncă, lată, şi acolo i-am înmormântat, grămadă, pe morţii din stive. Sub bătăile călduţe ale razelor de soare, corpurile gelatinoase se înmuiau, se desfăceau, oasele ieşeau pe la încheieturi cu tendoanele vinete, burţile plezneau răspândind un miros pestilenţial de-ţi vărsai şi maţele din tine. Port şi acum în nări şi parcă şi-n haine turbata putoare de stârvuri în descompunere. Şi-am numărat noi atunci, nouăsprezece mii trei sute doisprezece morţi, din toate naţiile Europei. Şi lucrul a stat la fel şi în celelalte lagăre. Stivele de morţi au stat în acea iarnă sub ger şi zăpadă - la Oranki ca şi la Ela-Buga, la Sverdlovsk ca şi la Urali. – era iarna lui 1943, la Astrahan…).(Oranki).

            Apoi, în Gulagul Românesc, Părintele Bejan a trecut şi el prin reeducare, suportând torturi îngrozitoare, încă de la început punându-li-se în vedere deţinuţilor politici că nu au nici un drept:

           - ,,Ni s-a spus: ,,Voi sunteţi mai prejos de animale”, pentru care este o lege bună – că n-ai voie să baţi animalul, nici să chinui pasărea, sub pedeapsă de închisoare şi de amendă – dar pentu voi, puşcăriaşii, duşmanii poporului, nu sunt legi care să vă dea şi drepturi” (Simple povestiri Cugetări morale despre viaţa de toate zilele);

            - ,,Mult mai grele erau închisorile de la noi decât cele din Rusia! Eu am stat un an de zile într-o închisoare din Moscova şi era mai dulce regimul, mult mai omenesc decât cel de la Aiud sau Jilava.” (Bucuriile suferinței);

              - ,,Ne băteau cu ciomege pe toţi la rand, ca barbarii” (Bucuriile suferinței);

              - ,,la Aiud era bătaie odată pe săptămână, organizat! (...) Intrau în celulă, te puneau pe masa aceea, şi-ţi dădeau cât credeau ei de cuviinţă.”(Bucuriile suferinței);

            - ,,Şi la Jilava se bătea, dar la Aiud se bătea sistematic. Bătăile nu erau aşa de grele, însă două carcere erau foarte grele. Iarna te băga în closet, fără geamuri, numai în cămaşă şi izmene, zece, cincisprezece zile. Mureai! Vara, te băga într-o celulă fără lumină, unde ardeau mereu deşeuri de la fabrica de tâmplărie. Te coceai, mureai fără aer! ”(Bucuriile suferinței);

           - ,,când se vor scrie cele petrecute la Piteşti, la Gherla, de către cei ce-au fost în miezul lucrurilor, omenirea se va îngrozi de ce a fost în stare să facă diavolul cu partizanii lui, pentru animalizarea omului.” (Satul blestemat);

              - ,,Chiar mie, după zece ani de libertate, nu-mi vine să cred câtă foame, câtă bătaie, cât frig şi câte umilinţe am îndurat, mai ales între 1958-1964 (…) Bietul Dante! Dacă ar fi văzut viermuirea de Constanţa sau de la Aiud, altă lumină ar fi aruncat asupra întunericului din Infern. Oameni – schelete, nespălaţi, mirosind greu a hoituri murdare – înţoliţi în petice scârboase şi care se reped ca hienele pe blidul de fiertură (copite sau maţe de cal împuţite – era o sărbătoare să le ai) sau pe chirpiciul de mălai verde, sticlos, mucegăit. Şi deţinuţii stau veşnic în întuneric, după zăbrele, după obloane (…) Să fi ascultat - cineva de afară - zăngănitul lanţurilor, pe care le purtam o sută de oameni, într-o celulă bună doar pentru douăzeci de oameni (…) Iar ziua – de la 5˚˚ la 22˚˚ – nu aveai voie să te întinzi pe blat. Cum te prindea gâdele, te ducea la carceră – fără mâncare – numai cu o cană de apă călduţă sărată pe zi. La carceră, în plin întuneric, în frig, exact ca într-un mormânt zidit, stăteai 7 sau 10 zile. Când te scotea afară şi ochii îţi erau albiţi; numai ştiai anul sau ziua în care erai. Mulţi au pierit! (…) Trecerea prin Jilava a însemnat trecerea din iad în sub-iad. Bătaie în fiecare zi, cu program de ucidere. Ajunşi la Aiud, am răsuflat o zi; duşi la baie, bărbieriţi, îmbrăcaţi în alte rupturi. Şi ni s-a pus o întrebare. Care n-a fost pe potriva credinţei noastre. Şi ceea ce a urmat a fost ,,plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Am trăit iadul patru ani, la Zarca.” (Satul blestemat).

Capitolul III. Opera scrisă a Părintelui Dimitrie Bejan.

            Părintele Dimitrie Bejan, unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai intelectualităţii interbelice, a fost unul dintre marii mărturisitori şi supravieţuitori ai temniţelor comuniste.

           După trecerea Sfinţiei Sale la Domnul, în fiecare an, în ziua de 19 septembrie, mulţi creştini se adună la mormântul său de la Hârlau, spre a săvârşi Sfânta Liturghie şi slujba de Parastas pentru fericita odihnă a robului Lui Dumnezeu, Dimitrie preotul.

          Cărţile Părintelui Dimitrie ne-au lasat unele dintre cele mai profunde şi cutremurătoare mărturii din perioada ateistă comunistă. În acelaşi timp, lucrările Sfinţiei Sale – Simple povestiri Cugetări morale despre viaţa de toate zilele, cele două volume intitulate Bucuriile suferinţei, Hotarul cu Cetăţi. Cum se distruge un Neam!, Oranki - Amintiri din captivitate, Viforniţa cea mare.Cum se distruge un Neam!, Satul blestemat. Cum se distruge un Neam! – trimit, fiecare în parte, la o anumită perioadă a vieţii Părintelui Dimitrie Bejan; în fapt, ele sunt părţi ale unei singure opere, viaţa mărturisitoare şi pilduitoare a bunului nostru Părinte Dimitrie.

            În afară de aceste lucrări, Părintele Bejan avea în plan şi două Monografii: una a oraşului Hârlău, iar cea de-a doua a satului Ghindăoani.

           O privire de ansamblu asupra lucrărilor Părintelui Dimitrie Bejan, lucrări izvorâte dintr-o inimă curată şi smerită, dar foarte greu încercată, nu poate decât să ne determine să-i cinstim memoria şi să-i urmăm idealurile care l-au călăuzit întreaga viaţă. Î

           În esenţa lor, operele Părintelui Dimitrie Bejan nu sunt pagini de istorie, nici fire de tort ale unei vieţi de om ,,aşa cum a fost”. Scrise fără pic de resentiment, de un om care şi-a îndurat soarta cu demnitate, ele par mai degrabă o invitaţie la a înţelege, fără vreo interpretare vulgar – masochistă, paradoxalele bucurii pe care ţi le poate da un anume gen de suferinţă asumată.

           Vocea Părintelui nostru Dimitrie e liniştită, o linişte de după furtună, acea furtună care aduce, pe căi de taină, epifania şi călirea omului.

           Lucrări memorialistice de mare importanţă pentru cunoaşterea epocii comuniste, operele Părintelui nostru Dimitrie sunt asemenea unei binecuvântări a Lui Dumnezeu pentru toţi cei ce-L iubesc şi se străduiesc să-L urmeze pe Hristos, Mântuitorul lumii.

Concluzii:

            Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, Preotul Dimitrie Bejan.

          Nimic nu l-a clintit. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii.

         Părintele Dimitrie a demonstrat că nimeni şi nimic nu poate înnăbuşi dorinţa naturală a omului de a-L căuta pe Dumnezeu. Sfinţia Sa este o cărămidă care a zidit Neamul Romanesc, este aemenea unui izvor de aprindere a râvnei pentru credinţă, rugăciune şi dragoste de Ţară. Peste ani, Dumnezeu poate ne va arăta şi sfinţenia lui, spre închinare şi bucurie.

           ,,Eu am făcut politica unei credinţe şi nu regret nimic (...) Chiar dacă în această noapte mă întorc la puşcărie, încă nu-mi pare rău. Eu rămân al Lui Hristos.” (Vifornița cea mare).

 

Bibliografie:

 

            1.BEJAN, Preot, Dimitrie Bucuriile Suferinţei. Evocări din trecut, vol. II, Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 1996.

            2. Idem,, Bucuriile Suferinţei. Viaţa unui preot martir, Editura Multiprint, Iaşi, 2002.

            3. Idem, Oranki. Amintiri din captivitate, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005.     

            4. Idem, Vifornita cea mare.Cum se distruge un neam!, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005.

            5. Idem, Satul blestemat, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2006.

            6. Idem, Simple povestiri. Cugetări morale despre viaţa de toate zilele, Editura Trinitas, Iaşi, 2008.

            7. Idem, Hotarul cu cetăţi. Cum se distruge un Neam!, Editura Doxologia, Iaşi, 2010.

            8. BUZATU, Gheorghe, Chiriţoiu, Mircea, Agresiunea comunismului în România, vol. I, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010.

            9. BUZATU, Gheorghe, Scurtu, Ioan, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia,1999.

           10. MANEA, Preot, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2000.

           11. PĂCURARIU, Pr.Prof.Dr., Mircea, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii şi a Neamului Românesc, Editura Trinitas, Iaşi, 1993.

           12. PĂIUŞAN, Cristina, Ciuceanu, Radu, Biserica ortodoxă română sub regimul comunist. 1945-1958, vol.I, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001.

           13. PETCU, Adrian Nicolae (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele 1945-1989, Editura Nemira, Bucureşti, 2005.

           14. SCURTU, Ioan, Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2001.

           15. TRONCOTĂ, Cristian, Torţionarii. Istoria instituţiei Securităţii regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006.